Mirtul.

MIRTUL
În limba română: "mirt", în ebraică "hadas", în franceză "myrthe", în engleză "myrtle", în germană "myrte", "Brautmyrte". Denumirea ştiinţifică: Myrtus communis. Familia: Myrtaceae.
Mănunchiurile de mirt erau considerate de vechii evrei un semn de plăcută aducerea aminte a vremurilor bune, făgăduite de Dumnezeu poporului său. Crenguţele mlădii de mirt, cu coaja fragedă şi roşie, pline de frunzişoare lucitoare şi totdeauna verzi, sunt parcă anume create pentru a se face cununi din ele. În zilele de sărbătoare, fiii lui Israel îşi împodobeau colibele cu frunze de mirt.
In creştinism, mirtul e simbolul biruinţei asupra morţii, aâceea ce explică de ce era sădit pe morminte. Mirtul a fost considerat apoi şi ca simbol al frumuseţii, tinereţii (castităţii). De aceea este purtat în cununi de miri şi de nuntaşi.
Mirtul - originar din regiunea mediteraneană, este un arbust frumos, totdeauna verde, care răspândeşte un miros plăcut. Frunzele de mirt opuse, mici, numeroase, ovale sau lanceolate, scurt peţiolate sunt persistente. Florile de mirt solitare sau două câte două sunt mici şi albe, fructele cărnoase sunt boabe globuloase de un albastru negricios, cu diametrul de 8 mm. În Palestina şi în întregul Orient, mirtul ajunge la înălţimi considerabile (3-4 m), deşi este considerat arbust. La noi este cultivat adesea ca arbust ornamental.
Uleiul esenţial de mirt se extrage din diferite părţi ale arbustului (flori, frunze şi ramuri), prin antrenare cu vapori de apă. Este un lichid cu gust arzător şi cu un miros amintind de Camfor şi Eucalipt. Mirtul nu este toxic şi nici iritant sau sensibilizant.
După medicina populară, frunzele de mirt sunt aromatice, balsamice, tonice iar fructele de mirt puse în vin erau considerate în vechime un bun remediu în bolile de stomac. În Orientul Mijlociu, fructele de mirt se mănâncă fie ca atare, fie gătite şi datorită aromei, odata uscate, sunt folosite la condimentarea mâncării.